Acum, în Turcia are loc o revoluție islamică
care va trimite statul creat de
Mustafa Kemal în istorie Mustafa Kemal le-a spus turcilor: “Să aruncăm fesul, care stă pe
capetele noastre ca un simbol al ignoranței
și fanatismului și să purtăm pe cap pălăria, simbolul lumii civilizate.
Să arătăm că nu există nicio diferență între
mentalitatea noastră si cea
a popoarelor moderne.” Și ca să arate că nu se limitează doar la exerciții retorice, menite să-i
atragă admirația lumii civilizate, a abolit
Sultanatul în 1922, a proclamat Republica în 1923 și a abolit Califatul în 1924. Tot el a desființat
școlile religioase și a interzis medievalul
cod de legi Sharia, înlocuindu-l cu codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial
german. Întorcea astfel spatele celor
șase secole de istorie otomană dominate
de islam, distrugând, credea el atunci, fundamentul
religios pe care se ridicase, totuși, cel mai
puternic stat musulman cunoscut
până atunci de istorie.
Datorită reformelor kemaliste, Turcia a devenit
conform Constituției din 1924 un
stat în care religia era total separată de
exercițiul guvernării, principiul “laicității” fiind înscris, în 1937, în
Constituție. A fost încurajată egalitatea femeilor cu
bărbații, Mustafa Kemal
acordându-le femeilor în 1934 dreptul de vot și dreptul de a fi alese în parlamentul turc. De
remarcat că acest lucru s-a întâmplat
cu 10 ani înainte ca generalul De Gaulle
să recunoască acest drept femeilor
din Franța.
Pe 31 ianuarie 1997, Bekir Yldiz – primar al
orașului Sincan și membru marcant
al partidului islamist Refah – a organizat la Ankara o conferință intitulată “Seară pentru
Ierusalim”. Dorea astfel să se facă
remarcat de Necmettin Erbakan, șeful
Refah și al guvernului. Tribuna sălii de
conferințe era acoperită de un
drapel verde pe care era scris în arabă numele lui Allah, în timp ce peretele din spate era acoperit
de o uriașă fotografie a moscheii
Al-Aqsa, încadrată de portretele șefilor
Hezbollah și Hamas.
În sală, femeile stăteau separate de bărbați. În
fața numerosului auditoriu și în
prezența invitatului de onoare, ambasadorul Iranului în Turcia, Bekir Yldiz a ținut un
fulminant discurs, pronunțându-se în
favoarea instaurării în țară a legii Sharia. Intervenția armatei turce, garanta Constituției și a
laicității statului, nu s-a lăsat
așteptată. Pe 4 februarie, în timp ce o coloană
de tancuri traversa demonstrativ
orașul, Bekir Yldiz era inculpat pentru “provocare la ură” și “apologia unei organizații teroriste”, dar
și pentru încălcarea articolului 312 din Codul Penal, fiind acuzat de
“încercare de subminare a
republicii laice”. Devenea astfel pasibil de o pedeapsă privativă de libertate până la 5 ani.
Ambasadorul Iranului a fost declarat persona
non-grata și expulzat. Sute de
școli coranice private au fost închise, iar mii de studente, ce veneau la cursuri acoperite de văl,
au fost trimise acasă.
Pe 28 februarie 1997, Consiliul Național de
Securitate, controlat de către militari, i-a prezentat lui Necmettin Erbakan
o listă cu 18 măsuri
anti-islamice, ce trebuiau implementate urgent.
Generalii turci au făcut presiuni asupra
liderilor partidului Căii Drepte –
partener de coaliție cu Refah -, îndemnându-i să părăsească coaliția
guvernamentală. Islamistul Necmettin Erbakan a fost nevoit să-și prezinte demisia. Pe 16 ianuarie
1998, Curtea Constituțională
interzicea partidul Refah, acuzându-l că ar fi
“un centru de activități contrare principiilor laicității”. Lui Necmettin
Erbakan, lui Bekir Yldiz și unor
deputați Refah li s-a interzis orice activitate politică pe timp de cinci ani.
Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca în
piața centrală a Sincan-ului, în
fața statuii lui Mustafa Kermal, să fie așezată, provocator, macheta moscheii Al-Aqsa?
Totul a pornit de la Necmettin Erbakan și
Confreria Milli Görüș.
Dacă Turcia nu a putut să-l aibă pe Hassan
Al-Banna și a sa Frăție Musulmană, ca Egiptul, l-a avut în schimb pe Necmettin
Erbakan și creația sa, Milli Görüș.
Erbakan a înființat Milli Görüș (Calea Națională Religioasă)
în 1969, apariția Confreriei reprezentând și nașterea islamului politic pe scena
politicii turcești moderne. Programul “Căii Naționale”
glăsuia: “Fiecare membru al Căii Naționale trebuie să se angajeze în jihad, pe drumul trasat de Allah.
Pentru că jihadul se realizează cu bunurile și
viața, fiecare membru trebuie mai întâi
să-și îndrepte toată atenția către Allah și să fie gata în fiecare moment pentru jihad.”
Drapelul mișcării era și el foarte explicit:
Europa colorată în verde, culoarea
islamului cuceritor, înghițită de o semilună uriașă.
Voința de islamizare a Europei afișată de Milli
Görüș arăta clar că membri ei
sunt hotărâți să-și ia o revanșă istorică. Și această revanșă, credea Erbakan și cred urmașii săi de
azi, nu putea fi transpusă în realitate
decât prin întoarcerea la rădăcinile islamului autentic, a valorilor și
tradițiilor sale. Virusul Occidentului trebuia eliminat din organismul societății turcești. Pentru că, spunea
atunci nostalgicul Califatului turc:
“Europenii sunt bolnavi. Noi le vom da “medicamentele” necesare.
Europa întreagă va deveni islamică. Vom cuceri
Roma.” În 1970, Erbakan a înființat
partidul Ordinului Național – care era considerat
aripa politică a confreriei islamice – al cărui program politic era clar anti-occidental și anti-laic.
Atât Milli Görüș cât și Ordinul Național militau
deschis pentru introducerea studierii în școli a gânditorilor
islamici Al-Ghazali (1058 -1111) și
Ahmed Shirindi (1564-1624) – cunoscuți pentru hotărârea fanatică cu care s-au împotrivit, fiecare în
vremea lui, “noutăților condamnabile”.
Într-un singur an, Milli Görüș a reușit să-și
formeze în teritoriu structurile necesare,
permițându-i astfel lui Necmettin Erbakan, care a candidat
ca independent, să câștige în 1970 un loc în
parlamentul Turciei.
Lovitura de stat din 1971, efectuată de armată
– gardian al laicității și depozitară
a moștenirii lui Mustafa Kemal –, a tăiat temporar aripile confreriei islamiste și a reprezentat
pentru Erbakan și unii dintre colaboratorii
săi începutul exilului în Elveția și Germania. Occidentul nu se putea dezice, așa că a acordat,
iar, mânat de patologica sa toleranță,
ospitalitate dușmanilor care îi doreau sfârșitul. Franța îl
găzduia în acea perioadă pe ayatollahul
Khomeini, cel care susținea că
Islamul nu poate fi autentic decât dacă este și politic. El a dovedit că
acest lucru este posibil, instaurând în Iran teocrația și domnia legii lui Allah – Sharia. “Sejurul” european
îi va permite lui Erbakan să înfiltreze
Milli Görüș și în Germania. Dupa 30 de ani, la sfârșitul anilor ’90, tentaculele Confreriei
cuprinseseră și alte țări din Europa
occidentală. În 1999, Milli Görüș dispunea în
Germania de o rețea formată din peste 500
de moschei, având peste 26000 de membri și
sute de mii de simpatizanți.
În 2001, guvernul german a dat islamului
aceleași drepturi pe care le
aveau Bisericile creștine, permițând islamiștilor din Milli Görüș să țină cursuri de religie în școli
și sa aibă acces la fonduri
guvernamentale consistente. Acești bani vor
permite Confreriei să-și întărească
puterea și influența, adăugând la rețeaua de moschei și o rețea media compusă din publicații
religioase și posturi de radio.
În tot acest timp, germanii au continuat să
combată, cu vigilență și hotărâre veșnic
treze, pericolul mereu actual al nazismului.
Reîntors în Turcia, Necmettin Erbakan a
înființat Partidul Salvării Naționale,
care punea islamul în centrul programului, al strategiei și al acțiunilor sale. N-a așteptat mult și votul
turcilor dornici să retrăiască gloria
zilelor de altădată l-a propulsat, în 1974, în coaliția guvernamentală.
Partidul Salvării
Naționale obținuse în alegeri un semnificativ procent de 12%, preluând în noul guvern
conducerea a patru ministere importante. Imediat,
Erbakan și-a folosit influența pentru a introduce în direcția Afacerilor Religioase, 5000 de imami
și muezini membri ai Milli Görüș.
După lovitura de stat din anul 1980, armata îi
interzice lui Erbakan și partidului
său să mai participe la viața politică, dar în urma referendumului din 1987 i se ridică interdicția și
revine în fruntea unui nou partid - Refah
(Partidul Prosperității).
Convingerile lui Necmettin Erbakan nu fuseseră
afectate de exil, de repetatele eliminări
de pe scena politică și nici de trecerea anilor.
La 13 mai 1991, sublinia într-un discurs ținut
în orașul Sivas că jihadul este
pilonul de bază al Refah și Milli Görüș. El spunea în uralele numeroșilor susținători: “Partidul
Refah este o armată. Trebuie ca fiecare
să muncească din toate puterile pentru ca această armată sa
crească. Refah este armata războiului islamic. Nu poți să acționezi
individual spunându-ți că îți duci astfel
propriul tău jihad. Acțiunile purtate
fără acordul cartierului general înseamnă dezbinare.
Dacă lupți, lupți aici! Ești musulman?
Atunci ești obligat să fii un soldat al
acestei armate. Și nu poți fii musulman
fără să dai bani pentru Jihad. Noi suntem cu toții musulmani. Trebuie să susținem Refah pentru că ne
dorim jihadul. Pentru ce toți
cei care luptă pentru Refah vor merge în Paradis? Pentru că Prosperitate
înseamnă să lupți pentru a face să domnească ordinea
coranică.”
Cuvinte simple, mobilizatoare, pe
înțelesul milioanelor de turci trăitori
pe întinderile podișului anatolian. Chemarea la jihad pentru prosperitate
și ordine coranică i-a adus lui Erbakan un succes surprinzător la alegerile din 1995,
Refah obținând 21% din voturi și devenind
astfel primul partid al țării. Ajuns prim ministru în 1996, Erbakan a început imediat să strângă
legăturile cu țările arabe. A urmat “episodul Sincan” și
o nouă eliminare de pe teren. Erbakan primește o condamnare la închisoare de doi ani și patru
luni.
Se părea că ascensiunea islamismului turc a fost
oprită definitiv.
Dar Erbakan își crescuse cu grijă urmașii, iar
Milli Görüș era omniprezentă.
Pe firmament a apărut strălucind steaua
unuia dintre discipolii săi – Recep
Tayyp Erdogan. Provenit din mijlocul poporului, musulman pios, șeful organizației de tineret a Milli Görüș
în Istanbul și liderul filialei Refah din
marele oraș de pe malurile Bosforului, Erdogan a devenit repede purtătorul de cuvânt al celor
“fără voce”, a maselor de musulmani pioși din
Anatolia, atât de disprețuiți de elitele kemaliste. A ajuns în 1994 primul primar islamist al Istanbulului,
promițând printre alte construcția de minarete în întreg orașul. În 1998 a fost
condamnat la patru luni de închisoare pentru că
a recitat la un miting din versurile, considerate subversive, gânditorului naționalist-islamist turc Zia Gokalp:
“Moscheile sunt cazărmile noastre, minaretele
lor sunt baionetele noastre,cupolele
sunt căștile noastre, iar credincioșii sunt soldații noștri.”
Alături de Abdullah Gül, altă stea a
Refah și Milli Görüș, Erdogan a înființat
în 2001 Partidul Dreptătii și Dezvoltării (AKP). Peste un an, noul partid islamist a fost marele
câștigător al alegerilor, cu 34,22% din voturi!
Generalii turci trăiau în plin coșmar: un partid
islamist câștiga din nou alegerile,
iar liderii lui se afișau peste tot, pentru prima oară în era Turciei republicane, împreună cu
consoartele lor acoperite de hijab!
Abdullah Gül a ocupat în 2002 funcția pe
prim ministru, în timp ce Taypp
Erdogan își termina sentința de suspendare din viața politică, primită pentru declamarea poemului cu
mesaj islamist.
A urmat un nou triumf electoral al AKP în 2007
și, spre disperarea taberei
laice, președinte al Turciei a fost ales de către parlament după trei tururi de scrutin, cu toată
împotrivirea armatei, islamistul Abdullah Gül.
Acesta s-a instalat la palatul Cankaya împreună cu soția ce umbla în permanență acoperită de văl. Se
căsătorise cu ea când aceasta avea
doar 14 ani! Așadar, prim ministru era islamistul Tayyp Erdogan, iar islamistul Abdullah Gül,
partenerul său, ajunsese președintele republicii!
Coșmarul era în plină desfășurare.
Islamiștii monopolizau conducerea statului turc.
Sute de înalți ofițeri au fost
trecuți în rezervă, sau arestați, judecați și condamnați pentru
“complot împotriva Statului”. Armata turcă și-a pierdut astfel
prerogativele politice, ajungând
în slujba “puterii civile”, rămânându-i doar sarcina de a combate terorismul și de a apăra frontierele.
Singura forță garantă a laicității era astfel
înfrantă. Pe 19 decembrie 2012, organizația “Reporters sans frontiers” raporta că Turcia devenise cea mai
mare închisoare pentru ziaristi, din întreaga
lume: 72 de profesioniști mass-media erau déjà închiși!
Ceilalți “funcționau” supunându-se autocenzurii.
Portul vălului islamic a fost autorizat în universități,
iar cel al hijabului în liceele
religioase. În 2013, Sadik Yakut, vicepreședintele parlamentului turc, declara:“Turcia a făcut o eroare
istorică permițând înființarea școlilor mixte
(băieți și fete) după modelul occidental”, iar Erdogan se pronunța contra căminelor studențesti mixte.
Tot el aprecia egalitatea între femei și bărbați
“contra naturii”, susținând că Islamul a arătat clar care este locul femei în societate: “maternitatea”. În
prezența uneia dintre fiicele sale, aflat
la o întrunire având ca temă emanciparea femei, Erdogan a spus:
“Nu putem pune femeile și bărbații pe picior de
egalitate, este contra naturii.”!
Mustafa Kemal era dat jos de pe soclul său!
În ultimele 5 zile, după ce încercarea de lovitură
de stat pusă la cale de o parte
a armatei a eșuat, în Turcia au avut loc evenimente care au provocat consternarea cancelariilor
occidentale.
Reacția lui Recep Erdogan a depăsit și cele mai
pesimiste previziuni.
Pentru că, Erdogan, AKP și Milli Görüș așteptau
prilejul ăsta demult și erau pregătiți.
- 15200 de persoane din Ministerul Educatiei au
fost date afară!
- 8777 de
funcționari din Ministerul de Interne au fost dați afară.
- 7850 de
ofițeri de poliție au fost dați afară.
- 6000 de soldați au fost arestați.
- 2745 de judecători au fost concediați
sau arestați!
- 1577 de cadre universitare au fost
obligate să-și dea demisia!
- 1500 de funcționari din Ministerul de
finanțe au fost demiși!
- 614 jandarmi au fost dați afară.
- 492 de funcționari din Min. Afacerilor Religioase
au fost concediați!
- 370 de ziariști sunt anchetați!
- 103 generali și amirali au fost
arestați.
- 47 de guvernatori de
districte au fost demiși!
- 30 de guvernatori de
provincii au fost demiși!
Le-a fost retrasă licența de emisie tuturor posturilor
de televiziune și radio "banuite"
a avea legături cu liderul religios, opozant, Fethullah Gulen!
În aceste
momente, când puțini o realizează și au curajul să o spună, in Turcia are loc o Revoluție islamică
– ca în Iran în urmă cu 40 de ani.
Scopul ei: să dea lovitura finală statului laic fondat de
Mustafa Kemal si să proclame
Turcia, Stat islamic. Liderul ei este Recep Erdogan, susținut în teritoriu de uriașa retea a
organizației Milli Görüș - care și-a trimis încă din
primele ore ale loviturii de stat adepții în stradă.
Care a fost în aceste condiții prima reacție a
Uniunii Europene?
Uniunea Europeană i-a cerut lui Erdogan să nu
legalizeze pedeapsa cu moartea!
Prea târziu, Turcia modernă a fost executată!
DOAMNE AJUTA!